Cuvântul pierdut

La început a fost Cuvântul
Din care noi ne-am arătat,
Cuvântul care ni s-a dat,
Și de cuvânt ne-am bucurat
Noi, lumea toată.
 
Am vrut o lume minunată
Și din cuvântul ce-a fost dat
Alte cuvinte-am înșirat
În fraze lungi ce au schimbat
Azi, lumea toată.
 
Am împânzit ca niciodată
Cuvinte fără conținut,
Numai pe Cel de la-nceput
Plin de iubire L-am pierdut
În lumea toată.

 

Îngemănare

Când dorm, în vis apare cel
ce-s eu, dar nu suntem la fel,
e parcă mai înalt și mai matur
sigur pe el, iubit de cei din jur.
 
În visul meu el lumea o împarte
în cei care-i aduc mereu ofrande
și intre cei înmărmuriți mereu
de vocea tandră și de chipul său.
 
Și eu mă plec stingher in fața lui
Știind că el sunt eu și altul nu-i.
Cu inodieli pe fruntea mea săpate
Înghit in sec a lui seninătate.
 
Când mă trezesc, apare cel
Ce-s eu, cel care sunt la fel
Unui copil uitat printre copii
Ce viața mi-o trăiesc în poezii.

Mâine voi fi (rubaiatul de seară)

Mâine voi fi doar ceață-n zori de zi
În tremurul de frig mă vei simți.
Mă vei clipi și mă vei respira
În somn, când  amândoi ne vom visa.

Sfârșitul copilăriei

 

Un elefant se legăna
Pe o pânză păianjen
Și fiindcă ea se tot rupea
Elefantul a căzut.
 
Gărăgrița, riță
Zbura-n poieniță,
Până când o fetiță
A strâns-o-n pumn.
 
Melc melc, codobelc
Scrie pe meniul unui
Restaurant franțuzesc.
 
Cuțu-cuțu, na Grivei
Mămăligă dacă vrei,
Striga un hingher!
 
Ursuleț de catifea
Ce se dă, nu se mai ia,
Dar se poate confisca.
 
Țară, țară, vrem ostași!
Pe cine?
Pe cei de la cules căpsune
Din Spania.

Eu sunt

Eu sunt acest zid vechi ici colo crăpat
de soare, de ploaie, de vânt, de cuvânt
de lume uitat, prin care s-au strecurat
tulpini tinere cu flori efemere, însă atât
de frumoase, încât crăpăturile se lărgesc
și mă doare: Înflorind, florile chicotesc,
și, de ce să mint, le iubesc, deși
piatră cu piatră voi risipi!

Elegie de dimineață

Acel copil răsărea dimineața,
Își încălța  colbul pe cale
Și gusta cu poftă din ceața
Însiropată cu raze de soare.
 
Acel copil se încrunta a mirare
Privind dinspre cer spre pământ,
Se bucura de a vântului boare,
Eu doar strănut și mă-nncrunt! 

O tempora, o mores!

De fiecare dată când adorm
mi se scurge viața pe pernă
clipă cu clipă și dimineața
înghit în sec toate visele.
 

Molffăiesc ziua printre dinți
și întind pe limbă cuvintele
care se preling printre buze
în picuri de propoziții uitate.

Moșule, mă strigă în noapte
un puști scuipându-și silabele,
nu mai pierde timpul pe-aci
lasă-ne-n ...viața noastră!
 

Adagio

Spune-mi, iubire,

de ce nu ne mai privim,

de ce ce nu ne mai zâmbim,

de ce cuvinte colțuroase găsim

când ne vorbim? De ce ne ferim

unul de altul? De ce în viață murim?

Roua de dimineață

Roua iubirii Tale hrănește sufletul meu
și înflorește ca o floare, dar spre seară,
suflări uscate de vară, suflări încruntate
de toamnă, îl ofilesc.. Unii se întristează
alții sunt total indiferenți, iar toți ceilalți
nici măcar nu știu că exist. Adorm trist.
Dimineața mă trezesc cu picuri de rouă
pe buze și sufletul meu înflorește iar!

Cotidiană

Dimineața, îmi spăl fața cu apă rece.
Apa caldă mă trimite înapoi in pat,
unde mă așteaptă vise neterminate
și șoapte. N-am însă timp, mă trezesc
brusc, mă bărbieresc și toată ziua
petrec la slujbă, unde scriu, vorbesc
scriu, iar vorbesc și e atât de firesc
până acasă. Ea stă alături, eu din carte
citesc cum a slujit Iacov pentru Rahila
șapte ani și i s-au părut șapte zile
pentru că o iubea. Eu încă slujesc!

Adieri

Veșnicia mă îmbracă in fluturi
clipindu-mă clipă cu clipă
și-n adiere de vânt lin
mă ridică în zbor senin
 
Veșnicia mă îmbracă în flori
scuturăndu-mă  petală cu petală
și-n adiere de vânt lin
polenizez alte lumi.
 
Veșnicia mă îmbracă în praf
suflându-mă colb cu colb
și-n adiere de vânt lin
sunt peste tot.