Ca în orice zi de mare sărbătoare
Mama noastră ne gătește sarmale,
Tata vrea să cionim câte-o cană cu vin,
Dar eu il rog să mai aștepte puțin
Și urc, ca Zaheu, în foișor, cât mai sus
Căutând să mă strige Domnul Iisus
În casa noastră măcar o zi să rămână,
Să servim sărmăluțele cu smântână,
Să ne spună pilde, să ne veselim
Și toți să ciocnim câte-o cană cu vin!
Ție mă tângui, Doamne, dar Tu nu mă asculți
Mă lași să văd cum groaza pe oameni îi apasă;
Nesățios ca moartea cu gura ca Gheena,
Cel rău atrage lumea cu vorba-i mincinoasă.
Dar milostiv ești Doamne și ochii Tăi curați
Ce luminează cerul, cum pot ei să privească
În ochii celor simpli, plăpânzi și-nlăcrimați
Din care se înfruptă cel josnic ca hiena?
Ce îmi răspunzi tu, Doamne, la tânguirea mea?
Îmi ceri să scriu vedenii, ce sigur se-mplinesc,
Să scrijelesc pereții, plângăd aceaste vremuri,
Cu foc, boli și cutremur lumea s-o îngrozesc,
De mă-ngrozesc eu însumi și din picioare tremur.
Să scriu că pe cel josnic il va lovi năpasta
Iar dreptul, prin credință, va fi viu,
Dar, din nesăbuință, multor din lumea asta
Li s-a răcit credința, și-atunci, eu cui să
scriu?!
