Săteam aruncat pe scaunul de metrou
după o zi de cobai prin labirintul orașului;
Mi se rulau în ochi peroane și umbre,
când, cu parfumul unui paradis pierdut,
o poezie fraglă clipind speriată din silabe,
cu ritmul sacadat de emoții, cu rima boțită,
suspinându-și vocalele și pătată cu puncte
s-a cuibărit toată la pieptul meu de poet,
care a început să vibreze ca celularul mobil;
M-a apostrofat c-am rostit-o în lumea asta
rece, de sticlă, de oțel și mult prea plastică,
unde iarba se vinde și cerul e temă de ecran,
unde verbele se sparg în interjecții, iar emoțiile
topesc doar asfaltul. I-am netezit ușor rimele
și am cuprins-o tandru cu buzele mele,
gustând-o vers cu vers, strofă cu strofă.
