Răsuflare

Câmpie deșartă-n suflare de vânt
e viața trosnind în rotiri de pământ;

Suflare de vânt prin frunzare roind,

suflare de vânt din torace ieșind;

Sufletul mi-l trag cu greu și tot sper

suflarea de vânt să nu-l zboare la cer.

Cutia de vise

Noaptea, din cutia de vise ascunsă
printre gândurile aruncate de-a valma

îmi aștern un  vis plăcut pentru somn.

Uneori însă, fluturii nopții îmi sorb visul 

din ochi și mă trezesc buimac și confuz;

Mi-aș așterne un alt vis, dar mi-e teamă

să nu le termin prea devreme, pentru că

fără vise voi dormi prea adânc și prea mult, 

așa cum doarme pâmântul fără mare.

Tu de ce plângi

Chipul Lui împarte atâta lumină,

încât n-ai mai avea ochi pentru

lumea asta;

Zâmbetul Lui împarte atâta iubire,

încât ți se face atâta milă pentru

lumea asta;

Și dacă El nu se întoarce încă în

lumea asta,

tu de ce plângi?

Oameni și mâțe

De ceva vreme, bărbații nu mai sunt serioși

și nici nu mai par așa de masculini

și ei știu asta pentru că se ascund 

sub acele ciudate măști albastre;

De ceva vreme, femeile nu mai zâmbesc

și nici nu mai par așa de frumoase

și ele știu asta pentru că se ascund 

sub acele ciudate măști albastre;

Însă mâțele sunt mai grațioase ca oricând,

mândre de mustățile lor, mă fac să zâmbesc

și să mulțumesc lui Dumnezeu că există.

De când s-a rupt pecetea a șasea

Sunt așa de toride timpurile azi,

de când s-a rupt pecetea a șasea,
încât oamenilor li s-au desfăcut

sulurile la capete și se dau de gol.

Sub norii fără cer, în spațiul fără aer

clocotește lumea și dă pe din afară

din oala fierbinte. Totul e o abureală

de nerespirat! Pământul e atât de arid,

încât crapă când se învârtește în gol

și scârțâie din toți rărunchii munților.

Universul s-a mototolit așa de rău, 

că Dumnezeu l-ar arunca într-o gaură 

neagră,dacă n-ar fi toți copiii aceia 

să plângă, să se roage să le salveze 

visele desenate pe toată dimensiunea lui.

Și dacă va fi să plec cândva

Și dacă va fi să plec cândva, știu sigur
Că voi lăsa în urma mea un alt băiat,
Cu aceiași ochi în care marea e calmă,
Cu aceeași poftă de drum prin tufișuri,
Cu palmele țesute în pânze de păianjeni,
Cu iubiri ascunse în buzunarul de la piept,
Cu aceeași dorință pentru fetele cu soarele-n păr,
Cu zâmbete rătăcite pe o bancă, pe un colț de lună,
Cu viața pulsând în obrajii câmpiilor de lavandă.

Furtuna din vis

M-a trezit brusc larma de afară,

sirene urlând, geamuri sparte,

copaci îngenuncheați pe mașini,

lătrat, mieunat, strigăte, vaiete,

pete de apă. pete de sânge,

oameni răniți, șocați, plouați.

Mi -au spus că se iscase din senin

o furtună de coșmar, care, parcă,

venise de pe lumea cealaltă.

Toți erau îngroziți, timorați,

numai eu am tăcut vinovat:

furtuna se stârnise in visul meu

și își croise nu știu cum drum

din starea mea a treia de REM

prin fereastra uitată deschisă, 

dar nu puteam nimănui să spun

și am adormit iar, dar cu grijă!

Nu numai tu

Trebuie să pătrundă și lumina
prin ușa lăsată deschisă de tine;
Trebuie să aud iar, cum copiii
chicotesc pe casa scării de bloc;
Trebuie să intre și pisica vecină
ca la ea acasă și să se frece
de piciorul patului și al meu;
Trebuie să vină și ziua de mâine
nu numai tu...

Când ne trezim, sorbim

După ce ne trezim, sorbim laptele cald

al dimineții, uneori cu biscuiți crocanți

din cuvintele de hei, bună, ce faci, bine,

pentru a digera mai bine starea de a fi.

Mai târziu, ne sorbim supa orelor de prânz

și ne mestecăm gândurile până seara,

când noi, bărbații, furăm apusul de coniac

al soarelui din ochii sticloși ai femeilor

și-l înghițim cu poftă pentru că, o, da,

are atîtea grade, încât ne arde pe suflet!

Tabiet

De foarte mulți ani,

în fiecare dimineață

îmi pun ceasul la mână,

iar seara îl așez înapoi 

pe raft, lângă biblia 

nerăsfoită încă.

 

Potop

Plouă de patruzeci zile și nopți.

Picături grele scrijelesc aerul

până curge sânge cenușiu din cer

și pătează lumina, iar păsările țipă

de durere.Copacii plâng cu frunze 

amare și tensiunea crește la firul 

ierbii. Pământul respiră sacadat

salivând mări și oceane înspumate

în care plutesc tot mai multe trupuri.

Am fost cânva

Am fost cândva un tânăr cu sufletul rebel
Mă tăvăleam în iarbă și mă certam cu luna,

Să mă încrunt la soare, nu mă feream defel,

Să mușc din buze roșii sau măr, mi-era totuna.

Neîmblânzit din fire, nici blândelor poiene,

nici blândelor iubite, nu prea le-am fost fidel,

jucându-mă cu viața, de vreme n-aveam vreme, 

dar m-am smerit când Domnul strigat-a: Daniel!

Tăceri

 

M-am împiedicat de tăcerile tale grele,

împrăștiate peste tot în absența ta

și acum mă doare.

Le voi înșira una câte una în silabele

cuvintelor mele nespuse în prezența ta

și le voi înghiți în sec.

Femeia, căldura și dragostea

De mic am învățat sa ma îmbrac bine 

ca să nu mor de frig. Căldura e viața. 

Femeia e caldă ca viața și de aceea 

trebuie să o iubesc cât mai mult. 

Chiar și când mă privește cu răceală, 

simt fierbințeli. În ea mocnește focul 

dragostei, care mă pune pe jar. Calde

și pline de vise sunt pernele trupului ei 

În cuptorul ei îmi frig carnea și oasele 

până tremur tot, de parcă mor de frig.

Toamna vieții (Haiku)

 În toamna vieții

îngălbenesc și se duc

frunze, dinți, iubiri

Numai să vii

De ce n-ai depărtat acel pahar, 

De ce n-ai stăruit pe lângă Tată? 

Te așteptăm, fără s-avem habar, 

Când vei veni, de vei veni vreodată. 

Noi n-am avut tărie să veghem 

Când ne erai alături, crezi acum,

Când ești plecat în ceruri, că putem 

Să stăm cu ochii-n soare sau în drum? 

De când ne-ai oferit al Tău pahar, 

De Tine ne e gura însetată. 

Te așteptăm, fără s-avem habar, 

Când vei veni, de vei veni vreodată. 

Hai, vino Doamne, iarăși printre noi 

Ca la Emaus, când ai frânt din pâine 

De-Ți va fi foame, Te hrănim cu noi 

Numai să vii, să nu mai fie mâine!

În ultimul timp

Of, Doamne, ne-ai lăsat singuri
acasă, de mult prea mult timp!

Ani de-a rândul, din plictiseală

ne-am jucat intre noi de-a Tine

și ne-am omorât unii pe alții.

În ultimul timp, ne-am pus măști

ca tâlharii, să îți furăm lumea!