Când începuse soarele să răsară
pe orizontul ochilor larg deschisi
mi se făcuse așa o poftă de viață
că o inghițeam pe nemestecate
cu tălpile lipite bine de pământ
și gânduri albe incolțeau in minte.
Acum, soarele e dincolo de zenit
norii se incruntă pe fruntea mea,
ploaia șterge urmele tălpilor mele,
vântul serii îmi mătură gândurile;
Mi-a mai rămas jumătate de viață
și doar o mestec, n-o mai inghit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu