Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine (o frimitură de psalm)

                                                                               (Luca 15,12)

Mă plâng de mine însumi, mă cert cu El mereu
Ca Iov îmi scarpin ceafa gândind la Dumnezeu;
Adorm când imi vorbește și fug de vrerea Sa
Mă odihnesc ca Iona sub umbra altcuiva,
Dar Domnul mă iubește... așa sunt eu iubit
Sunt fiul care-n viață mereu a rătăcit,
Înfumurat, obraznic, smerit arareori
Eu știu că mă iubește și-n suflet am fiori
Și deseori iubrea m-apasă ca un  jug
Deși este ușoară, precum al iernii fulg.
Voi mă priviți cu milă și îmi șoptiți mereu
Că Domnul nu există, decât in visul meu,
Dar eu știu foarte bine că vă e dor și vouă
De -a zilei mângâiere, de-a dimineții rouă,
Când tinerețea trece, cu timpul vă lipsește
Sărutul de părinte ce fruntea descrețește;
Mă doare, totuși,  nu mi-e prea ușor
Să știu că al meu Tată e Tatăl tuturor!

De la alfa la omega

Poemul meu are cuvinte casante,

care își frâng silabele în pieptul

oricui îl recită, tăindu-i respirația,

poemul meu e viroza acestui veac.

Feriți-vă de poemul meu, care are

litere cu tulpini ce ating sufletele

cu atâta căldură, cu atâta dragoste,

încât oricând puteți muri de dor!

 

Terapia lui Iona

Noaptea, ca să putem dormi bine
întoarcem spatele lui Dumnezeu,
ne ghemuim în noi înșine și visăm
numai lumea noastră, până când
Dumnezeu ne reînvie din somn
și ne aprinde, blitz, soarele în ochi
voalându-ne visele din pleoape,
gelos fiind că nu apare-n amintiri,
deseori lăcrimând ploi, tunând și
fulgerând din dragoste pentru noi!

Va veni timpul,, știu

Va veni timpul când

nu voi mai căuta altceva,

decât ceea ce am pierdut:

prospețimea tinereții,

sufletul cald de alături,

sărutul de dimineață,

lipsa durerilor de spate

și mângâierile, mai ales

mângâierile! Și, da, știu,

va veni timpul când

îmi vor șopti doar tăcerile!

Timpul cuvintelor

 

Vezi, tu, regretele s-au așternut
Ca neaua peste frunze moarte
Și mă gândesc s-o iau de la-nceput;
 
De tinerețe însă mă desparte
Insuflețirea, crezul ce-am avut
Lăsat în urmă, undeva departe.
 
Și vinul parcă nu mai are gust,
Nici pâinea nu mă mai hrănește bine,
Iar sensul vieții- n viață l-am pierdut.
 
Acum nici nu mai știu ce e cu mine
Și ce anume-n viață aș fi vrut,
Am tot sperat ceva ce nu mai vine.
 
Iubirile frugale m-au durut
Atunci când au plecat de lângă mine
De parcă niciodată nu m-au vrut!
 
De rugăciune zilele-mi sunt pline
Și totuși, de aș ști că sunt iubit
De Dumnezeu, m-aș minuna de mine!

Pe-aici a fost

Când florile petalele-și întind

Spre fluturi, să le fure dulci săruturi,

Când eu fereastra soarelui deschid,
Și razele din pleoape mi le scutur,
Când ochii de copil măresc mirarea,
Privind la păsări, libelule, fluturi
Ce-mbracă-n sărbătoare toată zarea,
Atunci eu știu, pe-aici a fost, trecând
Răscrucile de drumuri, călcând marea,
Iubirea ce suspină mângâind!

Tors

 

E dimineață, e prânz sau e seară

Pisica mea se spală;

E soare, e ceață, e ploaie afară

Pisica mea se spală.

Cu spatele la mine se-ntoarce

Indiferentă și toarce,

Iar sufletul meu s-a cuibărit

În torsul ei liniștit!

Noli me tangere!

Leprosul s-a atins de mâna Lui întinsă și s-a vindecat,
femeia cu scurgere de sânge L-a atins și s-a vindecat,
toți cei bolnavi s-au atins de haina Lui și s-au vindecar.
Femeia păcătoasă L-a atins cu părul și buzele ei
și Toma necredinciosul a atins coasta Celui Înviat,
doar Mariei din Magdala i-a spus: "Nu mă atinge,"
deși ea cumpărase  miresme pentru trupul Lui
și a venit dis-de - dimineață la mormântul Lui,
pentru că ea îl iubea prea mult pe Iisus al ei,
deși fusese vindecată de Dumnezeu!

Lilith (minipoem nocturn)

Lilith, înger al nopții, cu aripi de pasăre răpitoare

regină a poftelor, adulmecând mirosul de carne

al unui Adam deja plictisit de cumințenia Evei,

dezlănțuită ca un festin, unde a curs prea mult vin

posedând viața până la sânge, extaziată de moarte,

atât de crudă ești Lilith și totuși ...atât de frumoasă!