Eu caut încă

 

Ei când se nasc pe lume- au locul lor,

Aici pe un pământ ridat de soare.
Eu, însă, îl  tot caut în gările din care
Ferate căi pornesc spre infinit,
În luciul unui lac sclipind in soare,
Într-un boboc ce se deschide-n floare
să pot zbura de-aici spre alte zări.
Eu sunt pe lumea asta trecător,
Dar pomii mă îmbie să rămân
cu poame dulci, cu rădăcini adânci
Înfipte în țărâna grea, de care,
Când o ating, mă scutur cu fior!

Eternul feminin

Noi știm să murim ușor,
Dar vezi tu, femeile toate
Ne trezesc cu parfumul lor
cu iz de eternitate.
 

Noi știm să murim ușor
Dar, vezi tu, în pletele lor
Ne pierdem nopțile rătăcind
Din vis în vis, nemurind.
 

 

Vitraliu

Spălam farfuria de grăsimea rămasă
nemâncată,  pată cu pată, sânge
cu sânge, curățată de ultima urmă
de viață, sticlind curată în lumina
din fereastra în care, deodată,
mi- a bătut Domnul Iisus.

I-am zâmbit și m-am dus.

În noaptea asta sunt rău

De pașii mei în noapte tremură copacii

și lăcrimează frunze pe alei

Vorbele-mi tună, vorbele-mi fulgeră:

luna devine palidă și florile se sting,

iar păsările țipă, tot cerul sfâșiind.

Nu pot să răd, să nu cutremur lumea
nu pot să plâng să nu aduc potopul.
Suflarea mea e-a lumii mângâiere,
dar dacă mi-o-apropii-ntr-un sărut
buzele mele focuri mari aprind!

Însingurare

Copiii cresc, prind aripi și se duc
Părinții-mbracă vălătuci de ceață
Și-oricât de multă dragoste-am avut
Tot singur voi rămâne-n astă viață,
Am doar o inimă ce-mi bate-n piept.
Călcând pe valul mării înspumat
La mal, însingurat, eu tot aștept 
Când soarele apune - ngândurat
Și cerul cade-n mare, El pășind
Pe apă, ochii triști să mi-i surprindă
Și eu, copil, să tremur tot, dorind
Ca brațul Lui puternic să mă prindă.
 

Haiku de iarnă

Intru în casă

pe pantofi am zăpadă,

pe masă vin fiert

De ce m-ai mângâia

De ce m-ai mângâia?! mi-e aspru părul,
ici-colo, înălbit de îndoieli
cu riduri care îmi încruntă fruntea
și pielea tot mai aspră și uscată
de care trupu-ar vrea să se dezbrace.
 
De ce te-aș mîngăia?! ți-e caldă fruntea,
iar ochii ți-au rămas la fel, senini
și pleoapele se-apleacă-n rugăciune,
și gura ta mijește un suspin,
iar palma mea al tău contur îl poartă.

Sete, foame și arome

Născut în astă lume, m-a durut
Și atâta sete am avut și foame
C-am mistuit tot laptele de supt
Din sânul mamei!
 
Iar vara mă îmbie cu răcoare
Să sorb din apa rece de izvor,
Din fructe coapte-n razele de soare,
Să mă hrănesc mușcând din pulpa lor.
 
Și toamna mă îmbie pe deplin
Să frâng dîn pâinea caldă din cuptor,
Din struguri albi sau roșii să sorb vin
Să nu-mi mai fie sete, foame, dor!
 
Iar iarna rece ca un frigider
Îmi umezește  buzele crăpate
Cu mana albă picurând din cer
De îngeri preparate înghețate.
 
Când primăvara, florile-și desfac
Petalele cu aromele de vis
Insprir din plin parfumul lor și tac
N-am foame, sete, sunt in Paradis!