Singurătate

Atât de singur acest om era

Că și cuvintele l-au părăsit,

Auzul în urechi s-a ghemuit

Și chiar și umbra sa îl ocolea.

Lumina-n ochi nu i se mai juca,

Palmele se-ascundeau în buzunar;

Până și gândul îi fugea hoinar, 

Iar vântul amintirile-i zbura.

Nimeni în seamă nu îl mai lua

Și chipul lui era tot mai livid

Ca o vopsea prelinsă pe un zid

Pe care ploaia-n timp o curăța.

Cotidiană

Când umerii se lasă, eu îmi pun 

Să stea pe umeraș corpul boțit 

Și tremurând, pe sufletul golit 

Îmi învelesc cu grijă un somn bun.

Îmi taie somnul recele cuțit

Al dimineții. Mă trezesc buimac,

Respir adânc și corpul mi-l îmbrac 

Și în contact cu lumea m-am pornit. 

Mototolesc hârtii, cu mulți vorbesc;

Mi se apleacă de atât vorbit 

Și - mi vine câteodată să vomit 

Când nu înghit cuvântul ce-l primesc.

Ajuns acasă stau, mănânc, citesc, 

Apoi mă furișez în pat tiptil, 

Îmi caut somnul dulce de copil;

În vise nu ajung să-mbătrânesc!