Răsuflare

Câmpie deșartă-n suflare de vânt
e viața trosnind în rotiri de pământ;

Suflare de vânt prin frunzare roind,

suflare de vânt din torace ieșind;

Sufletul mi-l trag cu greu și tot sper

suflarea de vânt să nu-l zboare la cer.

Cutia de vise

Noaptea, din cutia de vise ascunsă
printre gândurile aruncate de-a valma

îmi aștern un  vis plăcut pentru somn.

Uneori însă, fluturii nopții îmi sorb visul 

din ochi și mă trezesc buimac și confuz;

Mi-aș așterne un alt vis, dar mi-e teamă

să nu le termin prea devreme, pentru că

fără vise voi dormi prea adânc și prea mult, 

așa cum doarme pâmântul fără mare.

Tu de ce plângi

Chipul Lui împarte atâta lumină,

încât n-ai mai avea ochi pentru

lumea asta;

Zâmbetul Lui împarte atâta iubire,

încât ți se face atâta milă pentru

lumea asta;

Și dacă El nu se întoarce încă în

lumea asta,

tu de ce plângi?

Oameni și mâțe

De ceva vreme, bărbații nu mai sunt serioși

și nici nu mai par așa de masculini

și ei știu asta pentru că se ascund 

sub acele ciudate măști albastre;

De ceva vreme, femeile nu mai zâmbesc

și nici nu mai par așa de frumoase

și ele știu asta pentru că se ascund 

sub acele ciudate măști albastre;

Însă mâțele sunt mai grațioase ca oricând,

mândre de mustățile lor, mă fac să zâmbesc

și să mulțumesc lui Dumnezeu că există.

De când s-a rupt pecetea a șasea

Sunt așa de toride timpurile azi,

de când s-a rupt pecetea a șasea,
încât oamenilor li s-au desfăcut

sulurile la capete și se dau de gol.

Sub norii fără cer, în spațiul fără aer

clocotește lumea și dă pe din afară

din oala fierbinte. Totul e o abureală

de nerespirat! Pământul e atât de arid,

încât crapă când se învârtește în gol

și scârțâie din toți rărunchii munților.

Universul s-a mototolit așa de rău, 

că Dumnezeu l-ar arunca într-o gaură 

neagră,dacă n-ar fi toți copiii aceia 

să plângă, să se roage să le salveze 

visele desenate pe toată dimensiunea lui.

Și dacă va fi să plec cândva

Și dacă va fi să plec cândva, știu sigur
Că voi lăsa în urma mea un alt băiat,
Cu aceiași ochi în care marea e calmă,
Cu aceeași poftă de drum prin tufișuri,
Cu palmele țesute în pânze de păianjeni,
Cu iubiri ascunse în buzunarul de la piept,
Cu aceeași dorință pentru fetele cu soarele-n păr,
Cu zâmbete rătăcite pe o bancă, pe un colț de lună,
Cu viața pulsând în obrajii câmpiilor de lavandă.

Furtuna din vis

M-a trezit brusc larma de afară,

sirene urlând, geamuri sparte,

copaci îngenuncheați pe mașini,

lătrat, mieunat, strigăte, vaiete,

pete de apă. pete de sânge,

oameni răniți, șocați, plouați.

Mi -au spus că se iscase din senin

o furtună de coșmar, care, parcă,

venise de pe lumea cealaltă.

Toți erau îngroziți, timorați,

numai eu am tăcut vinovat:

furtuna se stârnise in visul meu

și își croise nu știu cum drum

din starea mea a treia de REM

prin fereastra uitată deschisă, 

dar nu puteam nimănui să spun

și am adormit iar, dar cu grijă!

Nu numai tu

Trebuie să pătrundă și lumina
prin ușa lăsată deschisă de tine;
Trebuie să aud iar, cum copiii
chicotesc pe casa scării de bloc;
Trebuie să intre și pisica vecină
ca la ea acasă și să se frece
de piciorul patului și al meu;
Trebuie să vină și ziua de mâine
nu numai tu...

Când ne trezim, sorbim

După ce ne trezim, sorbim laptele cald

al dimineții, uneori cu biscuiți crocanți

din cuvintele de hei, bună, ce faci, bine,

pentru a digera mai bine starea de a fi.

Mai târziu, ne sorbim supa orelor de prânz

și ne mestecăm gândurile până seara,

când noi, bărbații, furăm apusul de coniac

al soarelui din ochii sticloși ai femeilor

și-l înghițim cu poftă pentru că, o, da,

are atîtea grade, încât ne arde pe suflet!

Tabiet

De foarte mulți ani,

în fiecare dimineață

îmi pun ceasul la mână,

iar seara îl așez înapoi 

pe raft, lângă biblia 

nerăsfoită încă.

 

Potop

Plouă de patruzeci zile și nopți.

Picături grele scrijelesc aerul

până curge sânge cenușiu din cer

și pătează lumina, iar păsările țipă

de durere.Copacii plâng cu frunze 

amare și tensiunea crește la firul 

ierbii. Pământul respiră sacadat

salivând mări și oceane înspumate

în care plutesc tot mai multe trupuri.

Am fost cânva

Am fost cândva un tânăr cu sufletul rebel
Mă tăvăleam în iarbă și mă certam cu luna,

Să mă încrunt la soare, nu mă feream defel,

Să mușc din buze roșii sau măr, mi-era totuna.

Neîmblânzit din fire, nici blândelor poiene,

nici blândelor iubite, nu prea le-am fost fidel,

jucându-mă cu viața, de vreme n-aveam vreme, 

dar m-am smerit când Domnul strigat-a: Daniel!

Tăceri

 

M-am împiedicat de tăcerile tale grele,

împrăștiate peste tot în absența ta

și acum mă doare.

Le voi înșira una câte una în silabele

cuvintelor mele nespuse în prezența ta

și le voi înghiți în sec.

Femeia, căldura și dragostea

De mic am învățat sa ma îmbrac bine 

ca să nu mor de frig. Căldura e viața. 

Femeia e caldă ca viața și de aceea 

trebuie să o iubesc cât mai mult. 

Chiar și când mă privește cu răceală, 

simt fierbințeli. În ea mocnește focul 

dragostei, care mă pune pe jar. Calde

și pline de vise sunt pernele trupului ei 

În cuptorul ei îmi frig carnea și oasele 

până tremur tot, de parcă mor de frig.

Toamna vieții (Haiku)

 În toamna vieții

îngălbenesc și se duc

frunze, dinți, iubiri

Numai să vii

De ce n-ai depărtat acel pahar, 

De ce n-ai stăruit pe lângă Tată? 

Te așteptăm, fără s-avem habar, 

Când vei veni, de vei veni vreodată. 

Noi n-am avut tărie să veghem 

Când ne erai alături, crezi acum,

Când ești plecat în ceruri, că putem 

Să stăm cu ochii-n soare sau în drum? 

De când ne-ai oferit al Tău pahar, 

De Tine ne e gura însetată. 

Te așteptăm, fără s-avem habar, 

Când vei veni, de vei veni vreodată. 

Hai, vino Doamne, iarăși printre noi 

Ca la Emaus, când ai frânt din pâine 

De-Ți va fi foame, Te hrănim cu noi 

Numai să vii, să nu mai fie mâine!

În ultimul timp

Of, Doamne, ne-ai lăsat singuri
acasă, de mult prea mult timp!

Ani de-a rândul, din plictiseală

ne-am jucat intre noi de-a Tine

și ne-am omorât unii pe alții.

În ultimul timp, ne-am pus măști

ca tâlharii, să îți furăm lumea!

Dimineți

Mă scarpin de vise și mă trezesc buimac, când
amintirea ta își plimbă mâinile pe fruntea mea
fierbinte și pânza dimineții se țese-n ochii mei
dureroasă. Liniștea înmormântează cuvintele
în gura uscată. Doar un suspin se strecoară ușor
din mine, căutând obrazul tău trandafiriu ca viața.

Timpul tatălui

Dacă pentru fiul fiului meu

timpul e neted ca-n palmă

și pentru fiu, cu grijă împăturit

pentru mine, de bună seamă,

timpul este mototolit.

 

Să nu cazi, să nu te pierzi

Îți amintești când erai copil

și viața te ținea de mână

să nu cazi, să nu te pierzi?

Viața ta erau mama, tata,

toți acei oameni uriași

care știau și vedeau totul

și-ți ofereau și ție porții mici

din existența, când dulce,

când amăruie.Tu gustai,

însă nu te săturai cu firimituri;

Doreai să știi și să vezi totul, 

să fii acel uriaș care mușcă

din nori. Tu ești viața acum,

și poți gusta porții mari

din existența, când dulce,

când amăruie; Știi și vezi 

totul, dar nu înțelegi nimic

și ții străns de mână un copil

să nu cazi, să nu te pierzi!

La radio

 

Anunță la radio, în timp ce conduc,

cer noros cu precipitații extinse.

În timp ce conduc, ascult melodii

fredonate de noi, cândva.Între timp,

picură deja pe obraji primii stropi.

Timpul virozelor

Toamna, vremea racită

tremură din toate frunzele.

La asfințit, soarele scuipă

O spută  galbui - sângerie

și dispare de pe cerul livid,

care, sleit și toropit de somn

nu-și poate tine aștrii deschiși.

Luna palidă strănută, împroșcând

văzduhul cu nori plumburii. 

Eu stau cu genunchii la gură,

învelit pe fotoliu, sorb un ceai cald

și, din când în când, tușesc

un poem. 

Desprea povestea cu lupul (joc)

Eu cred că bunica l-a mâncat pe lup 

Pentru că ea spune mereu copiilor

"Mănca-te-ar mama să te mănânce",

Ori, poate Scufița Roșie l-a mâncat pe lup 

Pentru că ea are o foame de lup, 

Când mănâncă din plăcintele mamei. 

Sau poate că un lup l-a mâncat pe lup 

Pentru că, vorba ceea, lupul e om pentru lup.

Când iubești

 

Locul de lângă mine

Am un loc gol

pe pat, lângă mine,

la masă, lângă mine,

pe bancă, lângă mine,

în mașină, lângă mine,

pe stradă, lângă mine

în viață, lângă mine.

Cine știe, cândva

poate te vei întoarce 

la loc, lângă mine.

Risipiri

Privirea ta lasă riduri adânci 
pe chipul meu întristat, 
cuvintele tale tăioase 

sfâșie iubirea noastră 

în bucăți, care se risipesc 

pe pământul făgăduințelor uitate.

Nocturnă (Dezvelire)

Noaptea, ne dezvelim unul de altul
în somn și, tremurând din tot sufletul,
ne împăturim cu anii trăiți împreună,
care devin tot mai mulți și mai grei, 
încât îi lăsăm să lunece ușor de pe noi
și, tremurând din tot sufletul, ne trezim
ca să ne învelim, din nou, unul cu altul.

Divin

Mai lasă-mă, Iubire, să te respir în flori

Mireasma ta suavă împrospătează viața

Și ochiul meu să guste aroma de culori

Cu care ne îmbie lumina, dimineața.

 

Cu mirul tău, Iubire, m-ai uns de-atâtea ori

Că m-ai dospit pe mine izvor de viață nouă,

Ca trupul meu să fie țărână pentru flori,

Iar sufletul să fie pentru petale, rouă.

Matinală

M-a vizitat o poezie - n zori
cu roua dimineții pe - obrăjori
dintr-un picior dactil, ea mă zorea
să o recit, altfel mă părăsea!
Dar ritmul meu fiind mai sincopat,
frumoasa alintată a plecat,
lăsând în urmă un parfum discret
înviorând un suflet de poet!

Când zorii ne vor risipi

În timp ce ne mâncam amândoi zilele

m-am înecat subit cu un miez de noapte,

încât am simţit gustul intunecat al morţii.

Tu te-ai speriat şi m-ai strâns tare în braţe,

până când am revenit în mine insumi.

Năpădiți de atâta iubire cultivată împreună,

ne dezbrăcăm de trupurile uzate de viață

și ne spălăm amintirile în aceleaşi vise,

adormind adânc cufundaţi unul în altul,

până dimineața, când zorii ne vor risipi.

 

 

Orgoliu

''Chiar dacă ești unică,

întruchiparea tuturor 

femeilor din lumea asta,

așa nu se poate trăi!

Orgoliul meu e rănit

și toate capriciile tale

îmi stau ca mărul în gât.

Voi căuta un alt suflet

care să mă iubească

mult mai mult."Așa că

Adam a divorțat de Eva

și s-a însurat apoi cu ea!

Cel mai frumos dar

Cel mai frumos dar e acest deget opozabil.
Deși e mic și gras, i se spune degetul mare
pentru că celelalte degete suple și mândre
i se închină ca unui maestru, când le atinge.
Cu ajutorul lui ținem viața noastră aproape
apucându-ne strâns de fiecare lucru al ei
și tot cu el apăsăm pe locul care ne doare
ca să simțim existența. Iar atunci când
degetul mare se odihnește și nu face nimic,
ni se scurge viața printre celelalte degete.

Ruga unui pelerin

Deși îi strig effatta, e surd la rugăminți
Și ne îndepărtează de adormiții sfinți.
E gardianul urii, răbdare cât să am?!
Deja sunt foc și pară, ca Iacov și Ioan!
Aruncă-mi, Sfinte Petre, sabia ta de duh
Ca să deschid urechea acestui crud Malhus!

(25.10.2020, București)

Reminiscențe

Haina  uitată la tine, după ce am plecat
O poți dărui celui mai bun prieten al tău,

iar când o va purta, să spui că-mi stă bine

așa cum îmi spuneai mereu în șoaptă

și dacă el te va intreba ce ai spus,

tu să zâmbești si să zici: Nimic!

Împielițat

Sunt clipe în care 

nu-mi mai încap în piele de bucurie,

sunt clipe în care 

nu-mi mai încap în piele de tristețe,

astfel că, de-al spiritului ce sunt

crapă pielea de pe mine

și atunci simt pe pielea mea

povara existenței.

(din ciclul Nocturne)

Păstrez în memorie

 Păstrez în memorie 

clipa unui fluture care zboară 

pe dunga parfumului de flori 

și surâsul cerului la asfințit; 

Le păstrez în cuvintele care 

zboară cu viteza sunetului, 

doar asa voi putea trece 

de linia orizontului, când 

va veni vremea să zbor.

Panică

Când m-am poticnit de anii ce au urmat
Era cât pe ce sa îmbătrânesc
Și m- am speriat de moarte!
Mi-am julit tinerețea și luneca de pe mine
Ca pielea uscată de șarpe.
Ajutorul meu ai fost tu cu săruturile tale, 
Care mi-au uns sufletul, un antiseptic
La fel de bun ca al mamei care pupă
Buba, când copilul se împiedică de ani.

Psalm (Cântare pentru odihnă)

Mi-ai deschis ușa, Doamne, să pot intra la Tine
Să gust din pâinea vieții, să sorb din vinul care
Te picură în suflet și-mi stinge setea toată.
Cum rătăcit sunt, Doamne, Te rog să vii la mine
Ca să mă paști, mă-nvață să merg pe a Ta cale
Către pășunea verde de Tine luminată,
Cu ape de odihnă, la pieptul Tău mi-e bine!

Sărutul

Te-am sărutat întâia oară-n vis
Ca-n orice vis, fiind de nedescris.

Și s-a descris apoi într-un sărut 

Timid, grăbit, ușor nepriceput.

Dar mai târziu, fără nici un cuvânt

Ne-am sărutat ca frunzele în vânt.

Când vântul s-a retras de pe poteci,

Ne-am sărutat stingheri cu buze reci.

După un timp, care ne-a despărțit,

Sărutul scurt pe palme l-am lipit.

Și te sărut ca-ntâia oară-n vis

Ca-n orice vis, fiind de nedescris.

Sunt trist acum

Sunt trist acum, când văd cum dimineața
Născută din privire, e sedusă
De-al florilor parfum și se răsfață,
Cînd de lumina soarelui e dusă,
Lăsându-mi roua, lacrimă pe față.
 
Sunt trist acum, când văd cum ziua toată
Născută din plimbare, se petrece,
De-a vântului chemare tulburată,
Pe lângă mine indolentă trece
Lăsându-mă cu fruntea-nfierbântată.
 
Sunt trist acum când văd cum astă noapte
Născută dintr-un vis, îmi fură luna
Prietenă de gânduri și de șoapte,
Cea care mă-nsoțea întotdeauna,
Lăsîndu-mi somnul apăsând pe pleoape.

Timpul rugăciunii

 

Mă gândesc uneori, cum
ne arătăm lui Dumnezeu, când
ne rugăm dimineața și seara
cu părul răvășit, cu ochii umflați
de somn sau de plâns, cu fețele
mototolite, cu hainele de noapte
aruncate neglijent pe noi,
deseori fără chef, obosiți, triști,
supărați, neliniștiți, imbufnati;
Totuși, El zâmbește tăcut ca un tată
obișnuit să ridice poverile noastre
atârnate ca niște ghiozdane grele
pe umerii noștri firavi de copii.
Și când o blândă adiere de vânt
ne mângăie frunțile încrețite,
ne amintim că ne-a spus
să venim la El noi toți
cei trudiți și împovărați
și El ne va da odihnă.

 

Metafizică

Uitarea omoară tristețile,
Amintirea naște zâmbete;
Între uitări și amintiri
Timpul își duce existența. 

 

Tăcerea omoară cuvintele,
Privirea naște o mirare;
Intre tăceri și priviri
Distanța își face loc.

 

Întâlnirea omoară timpul,
Plimbarea naște un drum;
Între întâlniri și plimbări
Accelerația își crește iubirea.

Un adolescent, un idol și multă dragoste

Trupul meu creștea ușor-ușor, mult deasupra firului ierbii, florilor și gâzelor mărunte,

se înălța ca un templu spre cer, înăuntrul căruia sufletul meu se simțea ca un idol

și îmi doream cu toată ardoarea adolescenței să fiu aclamat, admirat, adulat și mai ales

iubit de fata aceea cu ochi de topaz, cu zâmbetul blând și mai larg ca orizontul,

cu palmele mici, dar mustind de mângâierile pe care nu le dăruise nimănui incă

și pe care credeam că le păstrase pentru mine ca o ofrandă adusă sufletului meu

atât de drag sufletului ei pereche. Pofteam la mângăierile ei, ca la untul întins de mama

pe felia albă de pâine și știam că buzele ei sângerii așteptau cu înfrigurare să le sărut,

ca să revărse asupra buzelor mele ambrozia, care se cuvenea numai mie și zeilor.

Tinerețea pulsa în mine și doream să cuprind întregul univers cu brațele mele tari;

Toate făpturile de pe pământ, de sub pământ, din ape și cele care cutreierau văzduhul

trebuiau să mă cunoască, să mă asculte și să se remodeleze sub mâinile mele creatoare

să mi se supună și să se îmblânzească sub apăsarea privirilor mele tăiose ca sticla;

Nimic însă nu mai doream, când adormeam liniștit la umbra răcoroasă a cârlionoților ei.

(Din ciclul Vârstele omului)

? (nocturnă)

Aș fi vrut să te întreb
dacă mă mai iubești, dar
tu nu mai ești unde sunt eu,
Iar dacă eu aș fi unde ești tu,
noi, amândoi, nu vom fi acolo.

Elegie (scrisă lângă o felină care se spală)

De ce sunt conștient mereu de mine
Și-ntregul univers îl scormonesc?
De ce cred eu că tot mi se cuvine
Și-n viața asta nu mă împlinesc?
 
Pisica mea se spală liniștită
Privește-n jur atentă, iar se spală,
De parcă pentru asta e sortită, 

Să-și spele viața până iese afară! 
 
Și eu mă spăl în fiecare seară
De praful vieții și mi-e tot mai greu,
Din lume mi-aș dori să ies afară 

Și-n cale să-ntâlnesc pe Dumnezeu!