sunt doar o corabie care brăzdează aerul,
vântul îmi zgâlțâie toate catargele, însă eu
le țin bine înfipte în cer, aruncând de pe mine
pe toți acei oameni ce-și poartă tristețile grele
și care lasă urme aspre, ridându-mi fruntea.
Noaptea, mă dor ochii de la farurile aprinse,
urechile-mi țiuie de scrâșnitul roților și atunci
țip sute de păsări negre la lună, apoi îmi întind
brațele pe ambele maluri și mă scutur de mașini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu