Gerontică (II)

Cel mai trist e atunci când merg la culcare

caut să-i fac pe plac, îi așez o perna sub cap

și alta între picioare, nu mai știu ce să fac

să-i fie bine, durerea sa mă doare pe mine.

și printre suspine, adorm. Atunci, cănd mă

cuprinde-n brațe de abia respir și scârțâie

patul de sub mine. În fine, când mă trezesc

îmi ridic trupul în picoare îl spăl pe ochi,

la subsori, pe dinți, în urechi și-l iubesc!

fad

cu timpul, totul a devenit mai fad
fostele mele iubiri s-au decolorat
fără sărutările și mângâierile mele.

cu timpul, totul a devenit mai fad,
ploile și ninsorile au decolorat
zorile și apusurile zilelor mele.

Daniellljóð

 

Frumoasă valkyrie ridică-ți coiful 
și alege-mă acum. Atârnă capul meu
îngreunat cu gânduri de războiul tău 
de țesut să întindă urzeala din toate 
măruntaiele mele și, bătătură cu bătătură, 
prin suveica inimii mele dă-mi un rost!

Recviem pentru Anemona

Un înger drag s-a înălțat la cer,
cu chipul transfigurat de durerile
acestei lumi. Domnul o va duce însă
în ape de odihnă și chipul ei va înflori
iar în anemona roșcată legănată de vânt
pe pajiști verzi, iar eu mă voi ruga
un fluturaș să fiu s-o pot iar săruta!

(dec 22.11.2023)

Când

Când încă mă cuprinde luna-n brațe,
și soarele clipește blând în ochii mei,
când încă mângâiat de vânt eu sunt
și ploaia-mi scurge încă de pe față
orice tristețe, de ce-aș îmbătrâni
când eu atât de bine știu iubi?!

Mângâind

 

Mâna mea era atât de caldă, încât
mângâind, înroșea obrajii fetelor
cuminți sub clarul de lună
mâna mea era atât de caldă, încât
mângâind, rotunjea trupul femeii mele
născând sub clarul de lună
mâna mea era atât caldă, încât
mângâind, răsărea pe buzele fiului meu
un surâs sub clarul de lună.
Mâna mea e acum atât de rece, încât
mângâind, tremură trupul meu
ghemuit sub clarul de lună.

Însingurare

 

Sunt atât de - nsingurat, încât
strâng perna în brațe seara,
dar ea se strecoară tiptil
lângă pat.
 
Sunt atât de - nsingurat, încât
când mă spăl pe față dimineața,
cel din oglindă se spală pe mâini
și pleacă.
 
Sunt atât de - nsingurat, încît
adorm seară de seară cu frica
că domineața voi pleca pășind ușor
să nu mă trezesc.

Vremuri tulburi

Calul de foc sângeriu
calcă cerul galopând
șfichiuind cu rafale
de vânt tot ce-i viu,
stelele cad pe pământ
și luna e-nsângerată
toată în copitele sale.
Calul de foc vinețiu
calcă cerul galopând
rulându-l între copite
lăsând un praf cenușiu,
prefăcând în mormânt
tot ce-i viu și eu, lângă
lespede stau aplecat
îndurerat și privind
cu mirare nătângă
caii de foc galopând.

Printre riduri

Mi s-au strecurat săruturile printre buze
și nu s-au mai întors,
mi s-au strecurat visele printre amintiri
și nu s-au mai întors,
mi s-au strecurat anii printre riduri
și nu s-au mai întors.

Trecut-au anii

Roua de dimineață pastelează
florile și cerul în mii de culori
fauna mișună, păsările cântă
ramurile se arcuiesc în vânt,
e totul un cânt, eu însă dorm.

 
Lumina zilei îmi risipește umbra
și mă trimite după acele ferestre
unde oamenii mișună și cuvântă
până seara când  în  clarobscur,
Luna-mi surâde, eu însă dorm.

 

Ajunge zilei .... (o firimitură de psalm)

 

Să nu faci zilei niciun bilanț!
Ai cheltuit banii pe mâncare
pe trupul ce mereu te doare,
însă n-ai cheltuit niciun șfanț
pentru noaptea cu lună plină,
pentru răsăritul de soare,
pentru o dimineață senină.
 

Neastâmpăr

Ceva -i lipsește vieții mele
poate o femeie frumoasă
cu părul întunecat, cu buzele
silabisind luna, cu palmele
răsărind soarele pe frunte
sau, poate, acel copil căruia
îi zâmbeau zorile dimineții
ori a tinereții înfrigurare
când te bucură dorul ce
doare sau acea iubire care
te dorește așa cum ești
ridat de ani sau poate că-i
lipsesc din cealaltă viață
vești.

 

 

Nepăsare

Cu cât trec anii, cu atât mă năpădesc buruienile
nepăsării, care, crescând sub soarele torid, sub
luna  palidă, în ploi sau furtuni și- n vânturile
reci, mă țin în viață. Nu mai plivesc iarba, nu
mai surâd rozelor îmbujorate, nu mai bârfesc
cu roșcatele și nu-i  mai servesc niciunui crin.

Noi

ne iubim doar atunci când dormim
fără săruturi, fără șoapte, fără atingeri,           
îmbrățișând pernele moi. Preumblăm
cu mâinile neastâmpărate prin cutele
altor vise și același aer îl împărțim
numai când gură la gură răsuflăm.

O geană de Lumină

M-a trezit o geană de Lumină
în plină noapte și am clipit.
Mi-a mângâiat părul, mi-a
umezit ochii și mi-a înflorit
buzele într-un surâs. Era atât
de bine, era atât de frumos,
până când soarele a răsărit.

Marea mea

Credeai ca te-am părăsit neagro, de spumegai?

M-ai primit întâi cu răceală, dar am stiut

că aruncându-mâ-n brațele tale, mă vei

învăluii sufocându-mă cu sărutul tău rece

la început, apoi tot mai cald și-mi vei

clipoci în urechi însiropate șoapte de iubire,

frumoasa mea neagră, marea mea... dragoste!

Acum e dusă pe undeva

 

Răsufla alături ca orice felină distantă, tăcută, dar era
lângă mine, avea locul ei stabilit pe canapea,
vorbeam uneori, ea torcea îngânâdu-mi cuvintele
 
Acum e dusă pe undeva ca orice fellina căutând altceva
și poate se va întoarce în locul ei stabilit pe canapea
și amândoi vom toarce doar gânduri, nimic spunându-ne!

E atât de cald

 

E atât de cald, încât mi se scurge
chipul, riduri cu riduri pe ochii lor
și ei se șterg.

E atât de cald încât sufletul meu
dospește ca o pâine în ochii Lui
și El mă gustă.

Ferestre

Ferestrele casei mele au deschidere spre ploaie
ușa e mereu legănată de-un vânt, când rece,
când plăpând. Pragul a mai crescut de curând
și deseori mă împiedic. Canapeaua mă cuprinde
între pernuțele ei moi, trecute de prima tinerețe
și de-abia mă pot ridica din brațele ei, iar patul
mă primește cu răceala unui cavou. Mi-e frig,
Ferestrele casei mele au deschidere spre ploaie.

Altă zi de naștere

După ce fiul meu mi-a cerut iar tributul

de tată pentru o altă zi de facultate,

după ce mi-am lăsat soția la coafor,

am șofat spre serrviciu: bună ziua

salut, ce faci, bine și alte platitudini.

În timp ce zoream mașina spre casă

fără să știu de ce, deodată tras pe

dreapta pentru viteză. Polițistul

mi-a cerut talonul, asigurarea de

civil cu răspundere și permisul auto.

Privind permisul, polițistul mi-a spus:

Ooo, la mulți ani, să trăiți! Eu i-am

răspuns: Mulțumesc, cât mă costă?

O vârstă, un idol uitat și-o aripă de înger

 

Templul trupului meu se îndoaie spre firul ierbii sub ploi reci, ninsori și arșița verii
în care sufletul meu, idol uitat, suspină și-și linge în liniște toate amintirile și-l străbat
fiorii reci ai iubirilor pierdute.  Deseori la baza fundației lui se ciobesc cărămizile și
se strecoară buruienile greșelilor neluate în seamă la timpul lor și acum tremură din
toate vitraliile Podeaua scârțîie atât de tare, incât prietenii se feresc deja s-o mai calce,
iar sufletul meu, idol uitat, suspină după mângâieri ca după untul întins de mama pe felia albă de pâine. Cârlionții fetei iubite s-au ofilit, zâmbetul ei s-a retras ca o maree
și de ceva timp, avem alergie la ambrozia săruturilor noastre. În somn, am grijă să
tratez cu un vis siropos toate durerile trupului meu, însă, dimineața, viața mă doare.
Și când privesc acum cerul, marea florile și zarea, acestea îmi trezesc tristețea și reumatismul! Din privirile mele tăioase ca sticla au rămas doar lentilele ochelarilor.
și. totuși, încă mă înduioșează tot ce e firav, precum un scâncet de copil, o lacrimă strecurată pe obraz, o buburuză roșie ce se așează pe vârful degetului meu și-n șoaptă
îi spun Celui din preajma mea: Ia-mă în zbor cu aripa ta fină ca puful de păpădie,

(din ciclul "Vărstele omului")

Gust sălciu

Plouă liniștit, e un șfichiuit
peste ureche. Sunt pedepsit
să îndur la colț această lume.
Nu mai am chef de nimic
și de nimeni. Plouă liniștit
în timp ce-mi înghit scuipatul.

De ce

De ce-i iubim pe cei ce nu mai sunt,
De ce mai plângem, de ce mai zâmbim
Când de-al lor chip mereu ne amintim?
Deși nu-i vom mai revedea nicicând
Pe-acest pământ!
 
De ce-i iubim pe cei ce nu mai sunt
Și de-al lor chip mereu ne amintim?
De parcă, după moarte sigur știm
Că îi vom revedea pe toți oricând
Ca pe pământ!
 
De ce-i iubim pe cei ce nu mai sunt
De ce mai plângem, de ce mai zâmbim?
În chipul Domnului  mereu ne regăsim
Și știm că noi ai Lui suntem oricând
Pe-acest pământ!

Povestea motanului încălțat

 

Și motanul încălțat a strigat:
vedeți lanurle acestea legănate de vântul dimineții?
vedem, au răspuns ei,
 ei bine, sunt ale poetului Daniel de Brăila.
Vedeți  grădinile acestea zâmbind sub roua dimineții?
vedem, au răspuns ei,
ei bine, sunt ale poetului Daniel de Brăila.
Mirați, au întrebat ei:
dar de unde are poetul tău toate acestea?
ei, cum de unde, a răspuns el:
de la Cel ce omului i-a dat să moștenească pământul!

palpitații

Pe ramurile inimii mele flutură
aripi de fluturi, de păsări albe
de păsări negre, deseori de vânt
că uneori nu mai respir niciun cuvânt,
dar am învățat să îmblânzesc zilele,
iar ele îmi ciugulesc din palmele ochilor
toate culorile calde și sunt atât de fericit
că-mi fuge pământul de sub picioare!

Parafrazând pe Eminescu

 

Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte
Eu am Mântuitorul meu
Și nu cunoaștem moarte!

Ghetsimani

 Ceasul tău, Doamne, a fost prea greu pentru ei,
și au adormit ca niște copii ce nu au crezut
că Tatăl lor poate fi întristat de moarte.
Ei așteptau să fie treziți, hrăniți și iubiți,
de plâns, știau să plângă oricum!

ulima confesiune a unui gândac

mereu trec de peretele acesta transpirând,

mi-e teamă să nu cad pe spate, mi-ar fi

aproape imposibil să mă ridic, iar pavajul

până la casa mea e imens și plin de pericole,

dincolo de apă, dincolo de noroi, sunt acei

pași uriași ai zeilor care ne strivesc cu

umbra tălpilor lor și acum vă las, trebuie

să trec cât mai repede ... ah!

o firimitură fărâmițată de psalm

de ce sunt trist
că am ajuns la anii de dezgust
de ce sunt trist
că nici sărutul nu mai are gust
de ce sunt  trist
că toată viața am trecut prin foc
de ce sunt trist
când flăcările nu m-au ars deloc
de ce sunt trist
când Domnul m-a salvat mereu
de ce sunt trist
că încă n-a chemat numele meu.

O altă firimutură de psalm

Apropiindu-se de El, un cărturar I-a zis așa:
învățăorule, te voi urma oriunde tu vei merge
și Domnul i-a răspuns că animalul are vizuina sa
și pasărea un cuib, El n-are unde capul să și-l plece,
deși în casa cărturarului, în casa mea și -n casa ta
un pat cu -o pernă și un giulgiu se găsește.

 

Dans

Da, viața se trăiește în balans
Pruncul e liniștit prin legănare
Iar mai târziu se clatină-n picioare,
Și face primii pași ai lui de dans.

Da, viața se trăiește în balans
Când el și ea în viață se-ntâlnesc
Și pașii lor pe rând se împletesc
Firesc numai în ritmul lor dans.

Tristețe monorimică

Bobocii când se sparg și dau în floare
pe-același ram un alt boboc apare,
când floarea ofilește, dă în floare
zâmbind acel boboc și nu îl doare
că acea floare lângă dânsul moare!

Și cum să neg că sufletul mă doare
când cea mai fragedă făptură de sub soare
cu-al său parfum de rai, ea dă în floare
pe-același ram cu alta care moare?!
 

Prezumție

E un tată ce dă fiului său șarpe în loc de pește,
și-n loc de ou, o scorpie vitegră și e și cel care
nu va da pâine prietenului în miez de noapte
supărându-se chiar pe îndrăzneala lui, rău
fiind nu aduce niciun dar aproapelui său.
Doar Domnul Iisus, în mila sa pentru noi
ne-a dat această prezumție de nevinovâție.

digitalizare

acum ochiul meu e vigilent
cu mine, mă privește atent
urechile îmi sunt adaptate
cuvintelor standardizate.
 
și când sărut sunt atent
să fie după regulament
buzele îmi sunt adaptate
protecției personale de date.
 
 

Taci

 

Taci și înghte porția ta de viață
așa râncedă  cum e, cu iz de tine
nu mai molfăi restul zilelor tale
fără gust și nu te mai plânge
că soarele nu-ți mai încălzește
ciolanele, învață doar să taci.
 

Definiție

ce este rima?
un surâs al cuvintelor
ce este ritmul?
inima pulsând în silabe
ce este laitmotivul poemului?
eterna revenire a Iubirii.
 

e timpul

e timpul să înveți a lăsa
munca ta istovită sub soare
e timpul să te speli de sudoare
e timpul să înveți a uita
 
e timpul să prinzi iarăși fluturi
și sâ-i îndeși prin buzunare
e tmpul să mirosi iar o floare
e timpul de timp să te scuturi.

Altă firimitură de psalm

Îmbătrânind, noi nu mai înflorim
și devenim în viață-o buruiană
amară, tristă, neluată-n seamă
și neiubiți, nu știm să mai iubim.
 
Doar când Zefirul frunzele răsfiră
chiar dacă, totuși nu mai înflorim
noi știm din nou în viață să iubim
când Cineva alături ne respiră.

Alean

Această zi este neimplinită,
poate că soarele s-a plictisit
să apună, e tot mai cald,
poate că vântul a răgușit
și nu - mai șuieră prin păr,
e tot mai cald, iar zulufii tăi
umbroși nu mai sunt azi aici
să - mi răcorească fruntea.

Hipnotică

Eu viața toată nu o pot trăi
o părăsesc in fiecare zi
în somn.
 
Și când răsare-n soare altă zi
cu apă mă botez a mă trezi
din somn.

Chemarea

Copilul meu, jucându-se sub soare,
În parc cu ceilalți copii
El, uneori, privirea - ntrebătoare
O întorcea să mă poată zări.
 
Văzând că tatăl său îl aștepta
Se bucura, dar dacă îl chemam
Să mergem către casă, se ruga
Răgaz un pic cu joaca lui să am.
 
Înttorc și eu privirea - ntrebătoare
Spre Tine, Doamne, dar nu Te zăresc,
Dar, dacă pentru mine ai chemare
Spre casa Ta, eu n-am să zăbovesc!