Eu caut încă

 

Ei când se nasc pe lume- au locul lor,

Aici pe un pământ ridat de soare.
Eu, însă, îl  tot caut în gările din care
Ferate căi pornesc spre infinit,
În luciul unui lac sclipind in soare,
Într-un boboc ce se deschide-n floare
să pot zbura de-aici spre alte zări.
Eu sunt pe lumea asta trecător,
Dar pomii mă îmbie să rămân
cu poame dulci, cu rădăcini adânci
Înfipte în țărâna grea, de care,
Când o ating, mă scutur cu fior!

Eternul feminin

Noi știm să murim ușor,
Dar vezi tu, femeile toate
Ne trezesc cu parfumul lor
cu iz de eternitate.
 

Noi știm să murim ușor
Dar, vezi tu, în pletele lor
Ne pierdem nopțile rătăcind
Din vis în vis, nemurind.
 

 

Vitraliu

Spălam farfuria de grăsimea rămasă
nemâncată,  pată cu pată, sânge
cu sânge, curățată de ultima urmă
de viață, sticlind curată în lumina
din fereastra în care, deodată,
mi- a bătut Domnul Iisus.

I-am zâmbit și m-am dus.

În noaptea asta sunt rău

De pașii mei în noapte tremură copacii

și lăcrimează frunze pe alei

Vorbele-mi tună, vorbele-mi fulgeră:

luna devine palidă și florile se sting,

iar păsările țipă, tot cerul sfâșiind.

Nu pot să răd, să nu cutremur lumea
nu pot să plâng să nu aduc potopul.
Suflarea mea e-a lumii mângâiere,
dar dacă mi-o-apropii-ntr-un sărut
buzele mele focuri mari aprind!

Însingurare

Copiii cresc, prind aripi și se duc
Părinții-mbracă vălătuci de ceață
Și-oricât de multă dragoste-am avut
Tot singur voi rămâne-n astă viață,
Am doar o inimă ce-mi bate-n piept.
Călcând pe valul mării înspumat
La mal, însingurat, eu tot aștept 
Când soarele apune - ngândurat
Și cerul cade-n mare, El pășind
Pe apă, ochii triști să mi-i surprindă
Și eu, copil, să tremur tot, dorind
Ca brațul Lui puternic să mă prindă.
 

Haiku de iarnă

Intru în casă

pe pantofi am zăpadă,

pe masă vin fiert

De ce m-ai mângâia

De ce m-ai mângâia?! mi-e aspru părul,
ici-colo, înălbit de îndoieli
cu riduri care îmi încruntă fruntea
și pielea tot mai aspră și uscată
de care trupu-ar vrea să se dezbrace.
 
De ce te-aș mîngăia?! ți-e caldă fruntea,
iar ochii ți-au rămas la fel, senini
și pleoapele se-apleacă-n rugăciune,
și gura ta mijește un suspin,
iar palma mea al tău contur îl poartă.

Sete, foame și arome

Născut în astă lume, m-a durut
Și atâta sete am avut și foame
C-am mistuit tot laptele de supt
Din sânul mamei!
 
Iar vara mă îmbie cu răcoare
Să sorb din apa rece de izvor,
Din fructe coapte-n razele de soare,
Să mă hrănesc mușcând din pulpa lor.
 
Și toamna mă îmbie pe deplin
Să frâng dîn pâinea caldă din cuptor,
Din struguri albi sau roșii să sorb vin
Să nu-mi mai fie sete, foame, dor!
 
Iar iarna rece ca un frigider
Îmi umezește  buzele crăpate
Cu mana albă picurând din cer
De îngeri preparate înghețate.
 
Când primăvara, florile-și desfac
Petalele cu aromele de vis
Insprir din plin parfumul lor și tac
N-am foame, sete, sunt in Paradis!

Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine (o frimitură de psalm)

                                                                               (Luca 15,12)

Mă plâng de mine însumi, mă cert cu El mereu
Ca Iov îmi scarpin ceafa gândind la Dumnezeu;
Adorm când imi vorbește și fug de vrerea Sa
Mă odihnesc ca Iona sub umbra altcuiva,
Dar Domnul mă iubește... așa sunt eu iubit
Sunt fiul care-n viață mereu a rătăcit,
Înfumurat, obraznic, smerit arareori
Eu știu că mă iubește și-n suflet am fiori
Și deseori iubrea m-apasă ca un  jug
Deși este ușoară, precum al iernii fulg.
Voi mă priviți cu milă și îmi șoptiți mereu
Că Domnul nu există, decât in visul meu,
Dar eu știu foarte bine că vă e dor și vouă
De -a zilei mângâiere, de-a dimineții rouă,
Când tinerețea trece, cu timpul vă lipsește
Sărutul de părinte ce fruntea descrețește;
Mă doare, totuși,  nu mi-e prea ușor
Să știu că al meu Tată e Tatăl tuturor!

De la alfa la omega

Poemul meu are cuvinte casante,

care își frâng silabele în pieptul

oricui îl recită, tăindu-i respirația,

poemul meu e viroza acestui veac.

Feriți-vă de poemul meu, care are

litere cu tulpini ce ating sufletele

cu atâta căldură, cu atâta dragoste,

încât oricând puteți muri de dor!

 

Terapia lui Iona

Noaptea, ca să putem dormi bine
întoarcem spatele lui Dumnezeu,
ne ghemuim în noi înșine și visăm
numai lumea noastră, până când
Dumnezeu ne reînvie din somn
și ne aprinde, blitz, soarele în ochi
voalându-ne visele din pleoape,
gelos fiind că nu apare-n amintiri,
deseori lăcrimând ploi, tunând și
fulgerând din dragoste pentru noi!

Va veni timpul,, știu

Va veni timpul când

nu voi mai căuta altceva,

decât ceea ce am pierdut:

prospețimea tinereții,

sufletul cald de alături,

sărutul de dimineață,

lipsa durerilor de spate

și mângâierile, mai ales

mângâierile! Și, da, știu,

va veni timpul când

îmi vor șopti doar tăcerile!

Timpul cuvintelor

 

Vezi, tu, regretele s-au așternut
Ca neaua peste frunze moarte
Și mă gândesc s-o iau de la-nceput;
 
De tinerețe însă mă desparte
Insuflețirea, crezul ce-am avut
Lăsat în urmă, undeva departe.
 
Și vinul parcă nu mai are gust,
Nici pâinea nu mă mai hrănește bine,
Iar sensul vieții- n viață l-am pierdut.
 
Acum nici nu mai știu ce e cu mine
Și ce anume-n viață aș fi vrut,
Am tot sperat ceva ce nu mai vine.
 
Iubirile frugale m-au durut
Atunci când au plecat de lângă mine
De parcă niciodată nu m-au vrut!
 
De rugăciune zilele-mi sunt pline
Și totuși, de aș ști că sunt iubit
De Dumnezeu, m-aș minuna de mine!

Pe-aici a fost

Când florile petalele-și întind

Spre fluturi, să le fure dulci săruturi,

Când eu fereastra soarelui deschid,
Și razele din pleoape mi le scutur,
Când ochii de copil măresc mirarea,
Privind la păsări, libelule, fluturi
Ce-mbracă-n sărbătoare toată zarea,
Atunci eu știu, pe-aici a fost, trecând
Răscrucile de drumuri, călcând marea,
Iubirea ce suspină mângâind!

Tors

 

E dimineață, e prânz sau e seară

Pisica mea se spală;

E soare, e ceață, e ploaie afară

Pisica mea se spală.

Cu spatele la mine se-ntoarce

Indiferentă și toarce,

Iar sufletul meu s-a cuibărit

În torsul ei liniștit!

Noli me tangere!

Leprosul s-a atins de mâna Lui întinsă și s-a vindecat,
femeia cu scurgere de sânge L-a atins și s-a vindecat,
toți cei bolnavi s-au atins de haina Lui și s-au vindecar.
Femeia păcătoasă L-a atins cu părul și buzele ei
și Toma necredinciosul a atins coasta Celui Înviat,
doar Mariei din Magdala i-a spus: "Nu mă atinge,"
deși ea cumpărase  miresme pentru trupul Lui
și a venit dis-de - dimineață la mormântul Lui,
pentru că ea îl iubea prea mult pe Iisus al ei,
deși fusese vindecată de Dumnezeu!

Lilith (minipoem nocturn)

Lilith, înger al nopții, cu aripi de pasăre răpitoare

regină a poftelor, adulmecând mirosul de carne

al unui Adam deja plictisit de cumințenia Evei,

dezlănțuită ca un festin, unde a curs prea mult vin

posedând viața până la sânge, extaziată de moarte,

atât de crudă ești Lilith și totuși ...atât de frumoasă!

Toamna Euterpei

În această toamnă, muzei mele,
alăturea de care am încărunțit,
i s-au scuturat cârlionții zglobii.
“Se încâlceau prea multe amintiri
în ei”, mi-a șoptit ea zâmbind.
Eu îmi înghit cuvintele și tac,
dar îi sărut tot părul pe furiș:
poate la primăvară vor înmuguri
ici, colo, câțiva cârlionți zglobii!

Zori de copil

 Trezit în zori cu frenezie:

"De ce nu dormi, copil poznaș?"

"Păi, visele s-au terminat...

 Și mă dau jos acum din pat

 Să desenez un pisoiaș

 Cu pălărie!"

Ploaia

De unde să știe ei că ploaia e numai a noastră,

că numai noi doi îi călcăm veseli băltoacele 

și ne gustăm unul altuia picăturile de pe obraji?!

Ei trec încruntați, îngrijorați, neajutorați.

ploaia e rece cu ei și frigul le pătrunde în oase,

pentru că ploaia ne iubește numai pe noi.

Ploaia nouă ne picură-n ochi rouă proaspătă

ca să ne înflorească mereu iubirile în priviri

și răpăie în ritm de dans numai pentru noi.

Și când ne vor crește printre riduri tristețile

de nisip și ochii uscați vor tânji după lacrimi

ploaia va lăcrima, ploaia va plânge pentru noi.

O zi mohorâtă pentru o femeie frumoasă

 Ea, suspinând, se pieptăna - n oglindă
 Cu gânduri incâlcite ce o făceau să plângă
 Cu fruntea încruntată și ochi învolburați
 Și râuri vineții brăzdând obraji uscați:
"Nu, nu-s eu asta, oglindă mincinoasă!”
 A spus ea, surâzând din nou frumoasă.

Elegie

Copile cu ochi mari și zglobii,

Care cu durere și  suferință

Să iubești, încă nu știi

Plăpândă ființă

Aleargă după mine, aleargă

Prinde-mi din urmă durerea

Și dă-mi mâna ta caldă

Ca mângîierea!

Drumul bătrânului

Mergea aproape zilnic la magazinul din colț

unde erau rânduite pe raft micile plăceri ale vieții;

 -  Ce faci bătrâne, după țigări?  întreba unul.

 -  Aș, nu mai sunt înfumurat demult! Mai am doar tărie să cer,

răspundea  el, șuierind un zâmbet printre dinții rărriți.

Pașii lui cadențați trasau aceeași alee de peste un sfer de veac

și fruntea lui ridată ca un grătar îngălbenea frunzele copacilor.

Ajuns acasă își golea punga pe masă și ziua următoare rămânea goală,

până intra iarăși in magazinul din colț unde erau rânduite toate.

Cugeta uneori să se ghemuiască pe un raft alături de micile plăceri

ale vieții, dar știa că era o povară  pentru coșul zilei cu ambalajul

său mototolit și cu termenul expirat și atunci își inghițea  gândul în  sec.

-         Ce faci bătrâne, după tărie?  întreba unul.

-         Aș, doar o bere încă mai rece ca mine!

Aleea de peste un sfert de veac îi trasa pașii spre casă unde își golea

punga pe masă și ziua următoare rămânea goală.

-         Ce mai face bătrânul? După bere? a întrebat unul.

-         Nu, cred, a răspuns altul, a trecut de magazin pe altă alee  și a dat colțul.

Fără sfială

Copiii nu se sfiesc să cadă în genunchi

ca să scoată o găză din picătura de apă,

să plângă, suferind după floarea ofilită

întrebând dacă pe mama ei nu o doare,

să se roage de tatăl lor să o facă la loc.

Copiii nu se sfiesc să râdă în clinchete

să se joace, să danseze și să-și întindă

aripile lor de îngeri în această lume

în care paradisul a fost demult uitat!

Rost

Aș vrea să fiu folositor

Ca pentru secetă un nor;

Aș vrea să fiu un soare blând

Ce crește iarba pe pământ;

Aș vrea să am și eu un rost

Grădinilor să fiu compost;

Aș vrea să fiu folositor,

Precum e roua pentru flori;

Aș vrea să pot poleniza

Ca o albină lumea mea,

Să simtă gustul fericirii

De pe silabele iubirii!

Insomnie

Știe oare lumea

Că soarele și luna

Au atâția ani mereu

Câți ani am eu?

Fără titlu

Iubirea a rătăcit prin această lume,

țesându-și pânza fină de păianjen,

atât de plăcută la atingere și totuși

înlăturată cu atâta aversiune de noi

din toate unghiurile căilor in cruce,

lăsându - ne toți pradă nouă înșine!

Haiku

Toamnă anostă.

De ce să privesc în jur

dacă nu te văd?

Noaptea

Noaptea mă retrag pe norul meu pufos,
împăturesc luna și mi-o așez sub cap,
mă învelesc cu o pătură înstelată
și visul mă plimbă pe Calea Lactee.
 
Uneori, mă trezește un tunet
Și cad fulgerător pe pământ,
unde o ploaie rece imi spală
noaptea din ochi, casc și văd
cum tu te strecori ca o felină
adulmecându - mi prezența!

 

 

 

Oboseli

Lumea e prea bătrână să mai iasă din casă,
stă învelită în pat și isi tuseste virozele.
Lumea e alergică la flori, fluturi și frunze,
vântul ii taie respirația, soarele o sufocă
și zborul păsărilor îi provoacă vertij.
 
Lumea își purifică aerul de aer și are
propriul ei mediu steril, antibiotic.
Lumea ne hrănește cu medicamente
și săruturile noastre au un gust amar,
și suntem prea slăbiți să mai iubim!

Umbra ta

Umbra ta s-a lipit de pașii mei

când am pășit in direcții opuse.

Mă urmează docilă peste tot,

nu îmi zâmbește, însă, niciodată.

Dacă ar zâmbi, s-ar lumina toată

și amintirea chipului tău s-ar voala.

Fata începuse deja

să-i zâmbească tânărului

din stația de autobuz,

care o privea timid

din periferia ochiului

ca un iepuraș drăguț

ivit brusc din tufișuri.

Când s-au deschis ușile,

ea a urcat sprintenă pe partea

cu două scaune alăturate

și s-a așezat la geam

netezindu-și rochița.

Când s-au închis ușile 

și autobuzul a trecut 

de stație  și tufișuri,

fata n-a mai zâmbit!

(poezie de stradă)

Carpe diem

                                                           "'Verweile doch! Du bist so schön!"
                                                                                                                    (Goethe, Faust)                                           

Gustând din prăjitura de pe masă
Glazura  fină, dulce, lipicioasă
Cu trupul tău lipit de al meu trup,
Nu poate fi o clipă mai frumoasă!
Dar de aș cere clipei să rămână
N-aș mai putea apoi să te sărut.

Chemarea (biblică)

Când stam în locul meu culcat,

Pe nume eu am fost strigat:

Iartă-mă, Doamne, m-ai chemat?

Afară noaptea era grea,

Niciun cuvânt nu se-auzea,

Doa somnul dulce mă chema.

Când stam în locul meu culcat,

Pe nume iar am fost strigat:

Iartă-mă, Doamne, m-ai chemat?

Nici greierii nu se-auzeau,

Toate făpturile dormeau

Și visele m-ademeneau.

Când stam în locul meu culcat,

Pe nume iar am fost strigat:

Iartă-mă, Doamne, m-ai chemat?

Ah, Doamne, nu am auzut

Ce mi-ai șoptit, mi-au țiuit

Urechile și m-am trezit!

Gerontică

Când viața incepe să-mi trosnească prin oase
sunt deja copt cât să-i satur de mine pe toți
cuvintele imi sunt tari, sărate și piperate,
nu se înghit prea usor, uneori  dor și nici
nu prea mai am interjecții dulci ca desert,
însa pot turna picături demiseci de silabe
să le soarbă ușor femeile plinuțe de viață
cu buzele uscate mult însetate de sărutări
umede ca roua proaspătă de dimineață,
cu tinerețile spălate, care nu mai atârnă
bine pe trup. Anii îmi sunt tot mai scurți,
șifonați și rupți ici și colo de realitate,
încât i-aș înghesui pe toți într-un ungher
din șifoner, aș închide ușa în urma lor
și aș trăi așa cum m-am născut, gol.

Vie

Viața mea a clipocit printre struguri,
când roșie, roz sau albă, după soare,
prin timpuri dulci, demidulci și seci.
Nu mă mai mir, nici nu mai intreb,
sunt trecut deja prin răspunsuri.
Prefer să tac!